– Măi Gălușcă! – copilul se uită la Gogu cu reproș, dar acesta se făcu că nu vede. Ia mai zi o dată, dar mai rar de data asta.
Știa și el că e o stratagemă firavă, dar era prima idee care îi venise și care îi mai acorda ceva timp de gândire. Evident că și fiul lui se prinse căci îi văzu imediat licărirea de satisfacție din privire. Cu un zâmbet victorios pe care nici nu se strădui să-l ascundă, dădu curs cererii:
– Ascultă-mă cu atenție, tată.
Copilul ăsta devine din ce în ce mai obraznic, își spuse Gogu, dar respectă indicația primită și se concentră pe cuvintele copilului.
– Tată și fiu, spuse acesta grav. Tată și fiu, repetă el, grav răniți într-un accident lângă Sibiu. Tatăl este transportat într-un spital din Târgu-Mureș, fiul este dus cu salvarea în București. Aici e pregătit de operație, dar când intră medicul – copilul făcu o pauză teatrală și se uită la Gogu cu subînțeles – și îl vede pe pacient, spune: „Nu-l pot opera, e fiul meu”. Cum e posibil?
Dacă îți trag una, îți șterg rânjetul ăla triumfător de pe față! Desigur, cuvintele răsunară doar în mintea lui Gogu, să le fi spus cu voce tare ar fi însemnat să intre în contradicție cu toată educația pe care i-a dat-o copilului. Le gândi doar cu o ușoară ciudă că nu găsea nici acum soluția problemei, dar și cu mândrie. Că doar era copilul lui… Deh, a ajuns oul mai deștept decât găina.
– Era tatăl vitreg, spuse repede.
– Nope.
– Uhm… aproape că puteai auzi rotițele cum se învârteau în mintea lui Gogu. Ha!, se lumină deodată:
– Erau tată și fiu, dar fiecare era tatăl sau fiul altcuiva!
– Nope.
– Nope, nope, îl îngână Gogu cu năduf. Hai, spune tu care e explicația.
– Nope. N-ai spus tu să te las până găsești singur răspunsul?!
Își sorbi tacticos ceaiul, își termină micul dejun, fără să își dezlipească însă ochii de la Gogu.
– Plecăm?
– Poftim? Tresări Gogu care încă încerca să găsească soluția. Își reveni însă repede.
– Da, sigur. Mă mai gândesc la problema ta deseară, când mă întorc acasă, hai să plecăm acum.
Pe drumul spre școală discutară de noua doamnă învățătoare, dar mintea lui Gogu era în continuare în căutarea soluției. Fi-r-ar să fie de tată și fiu! Lăsă copilul la școală și se grăbi la servici. Intră val-vârtej, zise un „’Neața!” rapid către colegi, ignoră răspunsurile, se postă în fața biroului lui Mișu și se repezi către el, fără nici un avertisment:
– Ia fii atent aici, Mișule, am o problemă pentru tine.
– No, bună dimineața și ție, Gogule, ridică ochii Mișu către el.
Vorba domoală a acestuia nu reuși însă să-l potolească pe Gogu.
– Ești atent?!
– Îs măi, că nu-mi dai de ales. Da’ nu vrei să stai jos, că îmi respiri în față și mi-i cald…
Gogu se întrerupse o clipă, se uită întrebător spre Mișu, apoi îi ajunse informația la creier.
– Soarele ei de treabă, că toți sunteți născuți inteligenți azi! Dacă ești așa deștept, rezolvă tu situația asta: și repetă, cuvânt cu cuvânt problema, exact cum o auzise de la copil, inclusiv cu pauzele cu subînțeles. Mișu așteptă cu rabdare sfârșitul problemei, se uită impasibil la Gogu și zise calm:
– Maică-sa.
– Ce maică… se repezi Gogu, dar neuronii prinseseră între timp ideea. Rezolvarea era de o simplitate covârșitoare. Mama! Medicul era mama lui. Cum de nu făcuse conexiunea?! În momentul imediat următor însă, îl fulgeră un gând enervant:
– Da’ tu de unde știi?
– Îs deștept, mă Gogule, se umflă Mișu în pene, după care se hotărî să nu întindă totuși coarda prea tare. Știi trainingul ăla de soft skills la care am fost luna trecută? Ne-au povestit despre capcanele în luarea deciziilor, ca de exemplu cea de ancorare de o informație prezentată cu câteva clipe înainte și care îți canalizează gândirea spre o anumită direcție. Sublinierea Tată și Fiu a avut rolul de a te ancora de ideea de masculin, iar când apare medicul, mintea ta este deja limitată, cantonată în model… Ha-ha, cine ți-a făcut-o? Fi-tu, nu-i așa?! A ajuns oul mai deștept decât găina…